marți, 29 martie 2011

Amintiri din copilarie -> Gioni

Capitolul 1 

Gioni, fratele lui Ionut


Gioni era al treilea copil al familiei de lângă curtea bunicilor, fratele mai mare al lui Ionuţ, şi mai mic al lui Adrian.  El era un băiat muncitor şi tocmai de aceea  munca cea mai multă cădea asupra lui. Nici din vocabularul lui nu lipseau înjurăturile, numai că el înjura mai mult la nervi. Era cu vreo 4 ani mai mare decât mine, de aceea nu ne jucam împreună decât cu mingea, când ne adunam mai mulţi, ceea ce se întâmpla foarte rar. Când nu avea treabă prin curte, îl chemam la drum şi ne jucam 21. Nu era blackjack ci era un joc cu mingea, al cărui scop era acela de a trimite mingea săltata de ceilalţi numai cu ajutorul picioarelor, in poarta improvizata, in care statea un portar. Portarul eracel care trebuia sa-si apere poarta, iesind din poarta numai atunci cand cei din afara portii sutau pe langa sau pe deasupra portii, cand atingeau mingea cu mana, sau cand trimeteau mingea in poarta direct fara sa fie din centrarea celorlalti, sau atunci cand mingea era atinsa de mai multe ori de acelasi  jucator si ajungea apoi in poarta. In aceste cazuri cel care facea una din aceste greseli intra in poarta in locul portarului si isi apara poarta. Fiecare gol luat insemna un punct negativ. Cel care ajungea primul la 21  iesea afara si era considerat cel mai slab dintre toti.  Nu era cine stie ce  jocul, dar noua ni se parea distractiv si pentru ca ne aduna impreuna si pentru ca nu necesita spatiu mult, astfel ca il puteam juca la umbra, deobicei luandu-ne drept poarta  o portiune din gardul bunicului lui Gioni si al lui Ionut. De fiecare data cand auzea bataile mingii in poarta striga la noi si ne boscorodea, fara sa  vina dupa noi, caci avea dificultati in mers.  Gioni era bun in poarta si de aceea castiga mai mereu, pentru mine  fiind putine datile in care  reuseam sa  raman  pana la finalul jocului.  Cu Gioni am mers o data  la padure si imi amintesc mai cu seama acea data din cauza evenimentului neprevazut care s-a intamplat. Am plecat la padure, in plimbare, nevrand sa-mi spuna de ce mergem. Neavand nimic mai bun de facut, am mers cu el, fiindca imi placeau mult plimbarile la padure sau la deal. Asa ca am plecat impreuna, eu fara vreun scop anume, el  cine stie cu ce treaba. De fapt pana sa ajungem acolo a cam inceput sa se innoreze si sa bata vantul. Erau semne clare ca ar  incepe o ploaie  de vara, ca acelea care se pornesc din senin. Asa ca Gioni s-a hotarat ca daca tot ne intoarcem, ar fi bine sa ia si niste lemne pentru acasa, pentru foc.  Numai ca nu am mai mers pana in padurea batrana si am ramas in puieti (padurea tanara)  unde nu se gaseau lemne uscate. Asa ca a inceput sa rupa craci din pomii cei tineri de acolo, facand un brat  bunicel de luat acasa. Dar intre timp a aparut padurarul, care numai el stie cum ne vazuse acolo in mijlocul copacilor,  tinand o nuia in mana si un binoclu destul de dichisit in cealalta.  L-a intrebat pe Gioni ce e cu noi acolo, acesta balbaindu-se si nemaistiind ce sa raspunda. Padurarul vazand gramada de craci  verzi, l-a luat la rost pe Gioni si apoi ne-a lasat sa plecam, nu inainte de a-i aplica corectia necesara lui Gioni, cu nuiaua pe care o avea in mana. Pe mine m-a iertat ca eram prea mic, dar oricum la cat de usturatoare mi s-au parut nuielele aplicate pe fundul lui Gioni, mi-a ajuns numai privitul. Ne-a lasat sa plecam chiar si cu cracile acelea verzi, atentionandu-l pe Gioni sa nu cumva sa-l mai prinda pe viitor  cautand lemne in puieti.
Cu Gioni am mers  de cateva ori chiar si la peste, glumele lui facandu-ne o dispozitie buna, chiar si atunci cand nu prindeam nimic. Cand ne intorceam de la peste el isi facea singur mamaliga si isi prajea pestii, caci in curtea aia, era cam fiecare pe cont propriu, atunci cand mama lor nu gatea. Iar  zilele astea erau destul de multe. De aceea  mersul la peste era o necesitate pentru ei in unele zile. Cu toate astea Gioni era  destul de darnic, invitandu-ma mereu la masa, iar eu trebuind sa caut tot felul de scuze pentru a refuza invitatia, din cauza ca nu-mi placea sa mananc peste prajit in tigai murdare sau tacamuri nespalate, sau alte moduri in care obisnuiau ei sa manance.  Tot Gioni mi-a facut o demonstratie intr-o zi, care m-a lasat masca si m-a si speriat putin, dandu-si foc la deget in fata mea, dupa ce il bagase in prealabil in gaz. M-a speriat, deoarece nu-mi dadeam seama pe atunci  ca nu avea cum sa se arda, gazul fiind cel care  mentinea flacara aprinsa, dar pur si simplu vazand un deget arzand, mi se parea de-a dreptul socant atunci.  In rest Gioni era un baiat cuminte,  respectuos in ciuda faptului ca abandonase si el scoala  destul de devreme si muncitor din cale afara fata de ceilalti copii ai matusii mele de gradul al doilea. In amintirile viitoare o sa mai povestesc si alte intamplari cu Gioni sau legate de acesta, fiindca  mai sunt inca multe de povestit.

Poezii de gimnaziu 8

Nimic fara Dumnezeu 
(Nihil sine Deo)
De Nicusor Adrian Rotaru

O viaţa liniştită, o viaţa fericită, 
O viaţa fără chin şi fără suspin.

De când ne naştem şi până murim,
Noi nu vrem să ducem o viaţa de chin.

Aşa gândim noi oare, noi simpli muritori 
Care-n pământ ne ducem acoperiţi de flori?

Noi ne-am născut cu voia,cu voia Domnului
Şi ne vom da şi viaţa ca să slujim Lui.

Poezii de gimnaziu 7


 Ploaia



De Nicuşor Adrian Rotaru



Fie iarnă, fie toamnă, 
Fie vară, primăvară, 
Ploaia este nelipsită
Udând ziua însorită.

Mii de picături de apă
Strecurate-n lumea toată
Din nori cad neîncetat 
Pe pământul însetat.

Pe copii îi deranjează
Stau câteva ore-n casă,
Până ploaia se opreşte
Şi pe ei nu-i mai stropeşte

Poezii de gimnaziu 6


 O alta poezie din clasa a sasea, scrisa  intr-o pauza, pentru o nota buna in cazul in care va fi publicata in revista scolii. Am scris mai multe si am avut noroc. Cateva au fost si publicate, aceasta insa este una care nu prea avea sanse sa fie publicata, poate decat la gradinita :)

Învăţătura

  
 De Nicuşor Adrian Rotaru


De când este lumea şi acest pământ, 
Pe băieţi şi fete îi vezi învăţând.

În ziua de azi învăţătura este, 
Ca o foaie ruptă, lipsa din poveste. 

Căci de nu înveţi vei fi evitat, 
Şi-o să-ţi pară rău că n-ai învăţat.

Eroare la messenger

Cand am ajuns ieri acasa, m-am logat  pe mess si surpriza, toate contactele mele disparusera. Nu mai aveam niciun ID, absolut niciunul, iar AdressBook-ul era neatins. Am crezut ca  mi-a  facut cineva ceva la id-ul de mess. Chiar ma speriasem asa putin, ca am si unele id-uri mai importante, sau oameni cu care am vreo legatura doar pe messenger. Mai tarziu m-am logat din nou si totul revenise la normal. Nu stiu ce sa fi fost ieri. Curentul a fost oprit  cateva ore,  apoi chestia cu messengerul si cand ma gandesc  ca au trecut si furtunile solare si s-a departat si luna, mi se pare cu atat mai ciudat.

miercuri, 23 martie 2011

Copiii cuminti se culca devreme

Scriu acest tweet ca sa va instiintez ca astazi am de gand sa dorm mai mult decat ieri si mai putin decat maine,asa ca in zilele ce urmeaza voi fi din ce in ce mai indisponibil pentru cine are nevoie de mine in mediul online si in cel real. Vise placute mie!
Foto: Mahir Ates

marți, 22 martie 2011

Ce m-am speriat!

Ce noapte am avut eu la serviciu... O noapte in care am avut ceva de munca la temperaturi sub -20 de grade Celsius. Mai apoi spre dimineata, m-a apucat sughitul. Ma gandeam si eu ca va trece, dar de unde? M-a tinut mai bine de doua ore in ciuda faptului ca am incercat sa ma abtin, ca ajunsese sa ma doara gatul de la atatea sughituri. Nici nu ma gandeam ca am sa scap de ele ca prin minune, dupa o metoda simpla dar suparatoare. Am avut norocul sa raman concentrat pe ceva anume, iar soferul care era langa mine, intr-o liniste muta, a izbucnit dintr-o data catre mine tipand. Inspiratia lui m-a facut sa tresar puternic, nedandu-mi seama ce l-a apucat, dar reusind astfel sa scap de sughit. A dat roade metoda lui, de care stiam si eu dar nu credeam ca functioneaza. Asta e un fel de leac babesc pentru sughit, pe langa cel cu bautul apei care nu prea a dat roade la mine.
Si inca ceva: se spune ca daca sughiti, te vorbeste cineva. Acum ma intreb eu, cine oare nu are somn si ma vorbeste pe mine la cinci dimineata si continua asa vreo doua ore si ceva? Nu stiu, dar il aflu eu. Totusi sunt si eu un om important daca are lumea ganduri cu mine la orele alea matinale.

luni, 21 martie 2011

Bucuria de a fi somer

"Meseria" de somer este una pe care o viseaza tinerii care nu au multi ani de munca in spate si familie de tinut in spate. Nu mi-a spus-o vreun cercetator, dar e aproape imposibil sa nu fie asa. Toti colegii de liceu se plang ca le lipseste timpul liber. Unii se duc la munca, altii nu, dar cu siguranta mai putin de 1% dintre ei nu fac asta de placere. Eu muncesc de la numai o saptamana dupa ce am terminat liceul, cu o intrerupere de fix doua luni. Si eu mi-as dori sa fiu somer o perioada, desi nu ma tine nimeni cu forta la munca. Numai ca ma impiedica ceva si anume nevoia de bani. Daca stai acasa, ai nevoie de bani, daca mergi la munca ai nevoie de timp liber. Sigur acesta este un cerc vicios din care oamenii simpli si cu o situatie materiala ce nu le permite sa fie someri, nu pot iesi nicicum. Eu nu am avut norocul sa am vreo mostenire de la vreun bunic sau vreo avere lasata de vreo matusas iar daca ma uit putin in viitor, nici nu cred ca voi avea norocul asta vreodata. Asa ca daca nu gasesc vreo comoara, nu imi pica din cer un sac de bani, sau nu o sa am sacosa pregatita cand va ploua cu bani (oare cand) voi avea parte de o viata ca aceasta de acum, in care timpul liber e prea putin ca sa-l folosesc asa cum imi doresc, in ciuda faptului ca am bani pentru timpul liber. Sau daca raman somer totusi, o sa duc povara lipsei banilor din cauza ca nu am curajul sa ma combin si eu in afaceri asa cum fac unii smecherasi de pe la mine de la bloc, care combina ei ce combina si nu merg la munca. Uneori mi-ar fi placut sa cresc intr-un sat izolat, unde sa muncesc pentru mine si nu pentru altcineva, crescand animale sau fiind agricultor, iar cu banii obtinuti din vanzarea marfii proprii sa reusesc sa-mi cumpar ce am nevoie, piata fiindu-mi propria gradina si magazinul de carne propria ograda. Ar fi mai mult de munca, dar macar ar fi o alta satisfactie. Cea a muncii pentru sine. Pana sa mi se indeplineasca vreuna din dorintele astea, raman un muncitor in folosul unei companii, care ma are la mana. Sa auzim numai de bine!

duminică, 20 martie 2011

Un sarpe ghinionist!



Dup cum ati vazut in filmarea de mai sus blonda din clip, a fost muscata de sarpe de unul dintre sanii aia chinuiti de stransoarea corsetului si de prostia posesoarei. Norocul ei e ca a avut silicoane si sarpele a muscat-o de implant, astfel muscatura nu a fost foarte dureroasa, precum se vede sin din reactia ei, iar ghinionul sarpelui a fost ca nu a stiut ca siliconul este toxic, asa ca a murit la scurt timp dupa muscatura intoxicat, dupa cum au relatat programele de stiri din toata lumea. Parca imi pare rau pentru sarpe . . .

duminică, 13 martie 2011

Bun venit primavara!


Anul acesta am fost suparat pe ghiocei. De ce? Parca se spune ca ghioceii sunt vestitorii primaverii, asadar de cand au aparut prima data pe anul asta ghioceii si pana ieri, a trecut cam o luna. Ori ghioceii devin slabi la predictii, ori iarna s-a jucat cu noi si cu ei deopotriva. Dar astazi este a doua zi de primavara curata. Dimineata insa a fost destul de frig, dar dupa-amiaza, soarele a fost puternic, poate de la exploziile de acum cateva zile, astfel incat a incalzit bine pamantul de pe melagurile noastre romanesti. Astazi 13 martie o sa continui ziua tricoului si o sa ies afara la maneca scurta. Macar asa ii dau de veste primaverii ca o astept cu drag. Poate ca si primavara asta, indiferent de ce "feminista" ar fi ea, are placerea sa vada barbati mai dezbracati. Am plecat sa ma bucur de soarele caldut pana ce nu apune.

joi, 10 martie 2011

marți, 1 martie 2011

Amintiri din copilarie -> Cu vacile la pascut 2


 Capitolul 1

Alte activitati la pascut si cateva lucruri despre joiana
Foto: emaramures

Aventura cu taurul cel mare, a fost singura de genul acesta, restul excursiilor,  aşa cum le numea tataie, fiind  fără astfel de evenimente.  Am prins şi de vreo două ori ploaie pe deal, fără să am unde mă ascunde. Pe una dintre ele o tin minte mai cu seama, din cauza duratei si a frigului ce ma cuprinsese. Era ploaie cu stropi mici dar deşi, iar uneori rafalele de vânt mă descopereau de tot, luându-mi pelerina şi lăsându-mă pradă ploii.  Mă dureau genunchii de cât stătusem pe vine ca să nu mă ud la fund, iar dacă mă ridicam în picioare, toată apa de pe  pelerină se scurgea pe pantaloni. Eram ud şi înfrigurat dupa cateva ore de stat sub pelerina şi abia aşteptam să merg acasă la căldură. Dar din păcate era una din zilele acelea lungi şi interminabile. Tin minte ca seara  cand am plecat spre casa mi-am luat incaltarile in picioare si am mers descult  in noroiul care  imi trecea de glezne la cat de mult plouase toata ziua. Intepaturile cu care m-am ales, nu si-au atins scopul pe moment, prioritatea mea fiind sa ajung acasa cat mai repede. Norocul meu ca vacile au fost ascultatoare si nu mi-au dat batai de cap, ca la cat de infofolit era si cu atatea lucruri asupra mea (plasa cu lucruri, batul si incaltarile) numai de alergat dupa ele nu mi-ar fi ars. Mamaie ma astepta ingrijorata ca am stat  toata ziua in ploaie si frig. Iar cum am ajuns acasa m-am spalat pe picioare cu apa de ploaie care era stransa prin toata curtea in ce recipiente au avut la indemana (apa de ploaie e foarte pretioasa la tara mai ales vara). Chiar daca era rece, asta nu mai conta, caci oricum picioarele mele fusesera sclavele naturii.  Dupa ce m-am spalat am mers direct in pat, invelindu-ma cu plapuma fara cumva sa las vreo parte a corpului descoperita. 
In conditii normale insa, pascutul vacilor era chiar interesant. Dealurile pe care pasteam vacile gazduiau tot felul de lucruri interesante pe care le puteam studia, admira sau face. Inspre padure aveam o priveliste minunata pe care o scrutam mereu cu privirea, incercand sa localizez ca pe o harta drumul pe care il faceam de obicei prin padure.  De acolo de pe culmile dealurilor vedeai la scara mai mica toate locurile prin care  trecusei pana sa ajungi pe deal. Padurea se deosebea de asemenea in doua parti si cu copaci mai rasariti ici colo. Plutele imense de la inceputul puietilor (padurea de copaci tineri) pazeau padurea iar de acolo de pe dealuri se vedeau coroanele lor ca niste  coarne. Cand era liniste imprejur, se auzeau fosnetele padurii la bataia vantului, iar alteori se auzea un ciripit continuu de parca toate pasarile comunicau intre ele. Era o senzatie deosebita sa localizezi de acolo de sus fiecare copac  de la marginea padurii, pe care-l cunosti mai bine, sau in care te-ai catarat, sau sub care ai luat masa, sau sub care te-ai intins sa te recreezi sau sub care te-ai adapostit de ploaie. Apoi dealul avea unele locuri detinute de sateni, dar neimprejmuite, din care mancam prune garlanoase, sau mai gaseam uneori meri,  mure sau fragute in desisuri. Toate astea insemnau  pentru mine poate mai mult decat o friptura bine facuta. Era genul de mancare pentru care nu trebuie sa platesti, iar eu adoram asta inca de pe atunci. Uneori chiar tataie imi aducea  mure sau alune, dupa perioadele in care disparea de langa card. De fapt el asta facea cand era pelcat. Mergea ori pana la padure sa-si puna deoparte in locuri de el stiute cate-un lemn mai gros pe care sa-l ia la plecare acasa pentru foc, fie mergea sa adune ciuperci sau bureti, ba mure sau alune ba cine stie ce mai facea el pe acolo.  Cat timp lipsea el eu numaram cardul destul de des ca sa nu am surprize. Se mai intampla uneori sa dispara cate-un vitel  sau sa ramana in urma. De obicei viteii se rataceau sau ramaneau in urma nefiind invatati cu cardul sau fiind poate doar neascultatori. Si mai stiu o vaca ce era mai obraznica decat toate, chiar si decat taurul cel mare. Era o roscata caramizie, cu un corn rupt pana la jumatate si celalalt intraptat in jos. Era urata si neascultatoare si de aceea o incasa zdravan de la noi, ba de la fratemiu, ba de la tataie care o ciomagea ori de cate ori o prindea ca da iama in vreun lan de porumb. Dar tot nu se invat minte asa incat primea cea mai multa bataie dintre toate. Cred totusi ca pofta de porumb era mai mare decat teama de bataie, sau ca bataia nu era de ajuns sau nu la intensitatea necesara, care sa o determine sa nu mai repete nazdravaniile. Si Joiana noastra se inhaitase intr-o vreme cu ea, dar si-a  lepadat repede obiceiul dupa ce a incasat-o bine de la tataie. Dealul era destul de greu de urcat, mai ales in prima parte cand trebuia sa trecem prin desisul de arbusti si maracinisuri, sau pe langa aglomeratiile de catina, tot niste maracini dar mai ingrozitori si mai usturatori, care nu te zgariau atat de tare pe corp, pe cat  te patrundeau de tare prin incaltari in talpa. Tot de acolo  de pe crestele dealurilor se vedea si satul comuna Iordacheanu, pe care la fel  il observam cu privirea, tintind si marcand locurile cunoscute.  Mai obisnuiam sa ma uit pe cer minute in sir la configuratia norilor albi purtati e vant care isi modificau forma succint, capatand felurite forme si marimi risipindu-se apoi in mai multe farame, sau adunandu-se toate bucatile intr-una mare care lasa urme sub forma de umbra pe dealurile invecinate sau pe padure. Era o privire panoramica a  cum se formeaza umbra. Imi placea sa vad "live"  locuri insorite  si locuri umbroase in mai multe locuri deodata. Daca ma uitam in zare vedeam aceste bucati ca pe piesele unui puzzle.  Uneori tanjeam dupa umbra, cand o vedeam pe alte locuri, altadata tanjeam dupa soarele care ranjea la mine de pe  alte platouri, dar nu vroia sa ma mangaie  cu razele lui, lasand vantul sa ma infrigureze. Asta era in special dimineata, cand  pana si padurea era fumeganda. (se ridica aburul de dimineata).  Si dupa toate  acestea venea si seara cand asteptam momentul in care tataie dadea semnul ca vom pleca in pastere catre casa. De la aceasta hotarare stiam ca in  cel mult o ora si jumatate voi fi acasa.Cam atat dura cel mult drumul inapoi, care in mod normal era cam de o ora si jumatate de acolo de pe deal, in functie de cat de departe eram. Dar in functie de evenimentele de pe drum se putea prelungi, deoarece se putea intarzia cand coboram la valcea si vitele se adapau iar apoi le era lene sa ma iasa din noroi, sau mergeam mai incet sa nu ne suprapunem cu vreunul din celelalte 2 carduri, sau cu cardul de capre.  Seara erau vacile mai neascultatoare decat in timpul zilei, caci nu mai erau  concentrate nici sa manance si nici nu se grabeau cumva sa ajunga acasa. Asa ca uneori isi faceau de cap si se abateau intr-o vale plina de noroi si tufisuri, unde nu sufeream deloc sa le urmaresc, sau in vreun lan de porumb care nu era imprejmuit sau cine stie pe unde se mai aventurau, de dragul de a fi fugarite si atinse cu batul.  De asemenea la drumul de intoarcere era si  pofta lor nebuna de a se usura. Parca era mai bine pe drumul  dintre case decat pe drumul de la padure pana in sat, asa ca ulita devenea pe alocuri un camp minat cu balega, care  ne deranja pe noi cand ne jucam  fotbal sau altceva in timpul zilei, asa ca trebuia  ca cineva sa-si ia lopata si sa le indeparteze. Dar asta nu era tot in atributia vacarilor  de  serviciu. Mergand printre case incepeam sa strigam la fiecare familie sa-si deschida poarta, pentru ca unele vaci nu ar fi vrut sa se opreasca in ruptul capului si mergeau mai departe de parca ar fi avut in program  o iesire la bar. Asa ca fiecare familie trebuia anuntata prin strigate ca i-a venit vacuta sau vacutele acasa. Cand una depasea curtea de care apartinea, trebuia intoarsa din drum, asa ca se crea o mic ambuscada intre celelalte, fugind care incotro vedea cu ochii. Pana la curtea noastra Scapam de aproape doua treimi dintre vaci, tataie urmand sa le duca pe restul pana la curtile de care apartineau. Iar eu ma opream acasa, ma duceam sa leg vaca. Joiana se mai oprea uneori sa bea din apa de ploaie desi avea pregatite doua galeti pentru ea cu apa curata de fantana. Probabil ca nu-i placea apa aceea la fel de mult ca cea de ploaie, dar eu trebuia sa o indrum catre galetile ei. Apoi o duceam in grajd si o legam cu lantul de gat, dar sa nu se sperie nimeni ca lantul nu era strans de gatul ei ba era chiar foarte larg si nu cred ca o jena foarte tare. Apoi ii inchideam fereastra ca sa nu traga curent si usa deasemenea, iar Joiana trecea la felul doi care consta in fan, lucerna sau mohor adus de la  lanurile de porumb. Uneori facea abuz de bunatatea calului cu care impartea grajdul si manca intai din partea lui, ca sa aiba ea mai mult de mancat. Din cauza aceasta s-a si ales o data cu o julitura zdravana pe nasul ei cel mare si umed. O muscase calul probabil ca invatatura de minte. Si totusi cred ca fusese la nervi caci altfel se intelegeau bine. Ma gandesc ca de la Joiana invatase calul sa stea jos noapte si nu in picioare.  De obicei caii se tolanesc de tot cu picioarele intinse dar Gica (asa il chema pe calul negru) invatase sa stea cum ar veni pe genunhi, de fapt cu picioarele indoite de la genunchi exact asa cum statea Joiana. Datorita culorii galbene (Semana cu cea din fotografia de sus si la culoare si la coarne)  aproximativ ca cea a cainelui Ursu eu ii spuneam vacii Ursoaica,( dar de fapt pe e o botezase Joian din cate imi amintesc eu. Era o vaca batrana cand am cunoscut-o si cativa ani mai tarziu a ajuns la abator, dar nu inainte de a ma invata si eu sa o mulg. Am avut de cateva ori ocazia sa o mulg, activitate care era destul de dificila, migaloasa si dura cam 20 de minute de dat din degete asa de mult incat ti se puneau carcei. Norocul meu era ca Ursoaica nu dadea foarte mult lapte, spre dezamagirea bunicilor mei. Dadea intre 10 si 15 litrii de lapte pe zi care erau insa destul de putini. Dar asta era din cauza varstei inaintate spunea mamaie. Pe Ursoaica am si asistat-o o data la o nastere. De fapt nu la momentul  acela ci dupa actul in sine. Nu mai tin minte  foarte bine momentul. Stiu ca fusese mutat calul zilele acelea ca sa poata fata in liniste Ursoaica. Tataie ca de obicei a fost pe post de Moasa la nasterea vitelusei.  Stiu ca m-a chemat la un moment dat in grajdul care era destul de plin de sange si m-a pus sa-l ajut la tinerea vitelusei. Era foarte grea si nu se impiciorogase. Forta mea care aproape lipsea  in comparatie cu greutatea vitelusei care abia nascuta avea de  doua ori si jumatate mai multe kilograme decat mine. Eu trebuia sa o tin de  partea din spate sa nu cada, in timp ce tataie o  indruma cu botul catre ugerul Joianei. Nu stiu de ce trebuia facuta activitatea aceasta imediat dupa nastere, dar stiu ca a fost foarte dificil sa o tin si ma umplusem tot de lichidul lipicios care se afla inca pe vitelusa. Dupa ce s-a impiciorogat mai bine tataie a  frecat-o cu malai. Acest lucru se face pentru ca vaca sa-si linga vitelul si astfel sa-l curete. (De aici si vorba "te-a lins vaca-n cap", cand vine vorba despre freza unui barbat). Asta a fost o premiera pentru mine si o experienta de viata frumoasa.